Ceasornicarul (omul care nu poate oprii timpul)

   Va veni o vreme cand voi privi in spate, peste umarul meu stang si voi zambi cu gura, voi plange cu un ochi si voi rade cu celalalt. Mereu o sa zambesc si incerc sa par nepasator la tot ce se intampla, dar mereu am o parere despre tot ce ma inconjoara si mereu imi va pasa de tot ceea ce eu cred ca inca mai e sacru pe pamant.
   Zambetul meu e mereu acelasi, un zambet actoricesc, parca prefacut, dar mereu acelasi. Cand imi este cel mai greu zambesc, continui sa zambesc, cand cineva ma uraste, zambesc... Cred ca e cel mai bun mod de a trece peste lucrurile grele si intamplarile simple. Cred de asemenea ca zambetul stimuleaza oamenii, chiar daca nu am luat niciodata viata in serios, chiar daca mereu gasesc intrebari fara raspuns, chiar daca gasesc raspunsuri la intrebari pe care nu le voi intelege niciodata; mereu zambesc si sper ca undeva in sulfetul celor dragi sa raman asa, cu zambetul pe buze, chiar daca doar ma exteriorizez prin asta, nu mereu sunt asa fericit precum par. As vrea ca lumea din jurul meu sa vada adevarata mea persoana. Stii, fiecare persoana are cate o poveste, o poveste lunga si frumoasa de multe ori, care se termina undeva... eu am mai multe povesti, pentru ca la mine povestile nu au avut niciodata un sfarsit, au continuat mereu noi inceputuri si probabil pana cand se va termina ultima mea poveste asa va fi.
   Daca stai sa asculti fiecare om, fiecare reprezinta ceva in felul lui, fiecare reprezinta ceva pentru persoanele din jurul lui, fiecare om este important in felul lui, oricare poate spune o poveste interesanta, povestea vietii lui, pentru ca oricat de stupid ar parea povestile astea difera mereu, pentru ca fiecare percepe lumea in felul lui, indiferent daca avem aceleasi trairi, traim amandoi aceiasi intamplare, o percepem diferit, fiecare dintre noi este o persoana unica in felul ei, fieare are calitati si defecte si cel mai important e ca fiecare dintre noi are un suflet si indiferent de situatie, cel mai mult conteaza ce e in sufletul fiecaruia cand traieste ceva.
Imi amintesc acum de omul care putea schimba timpul, in viata mea... pentru ca eu cred ca in fiecare poveste se gaseste cate un om care ar fi putut schimba timpul si cursul vietii in care traim, ar fi putut fi ceasornicarul vietii, omul cu ideile, cu principiile si ciclurile vietii. Cred ca fiecare dintre voi ati avut, sau poate chiar cei mai norocosi dintre voi inca mai au, pesoana - ceasornicarul - care le-ar fi putut schimba viata. In cazul meu a existat, si cum sensul vietii mele a fost mereu de gen feminin, "ceasornicarul" a fost o ea, a fost persoana care pentru primadata a oprit timpul in loc, as spune ca a fost o eternitate inclusa in fiecare ora si culmea, inca imi vine dor de ea. Defapt chiar a schimbat ceva, a schimbat ciclul vietii mele, pentru ca in multe dintre decizii mereu a contat, a fost o schimbare indirecta, inca nu stiu daca in bine sau in rau, inca nu realizez si nu fac diferente intre realitate si lumea in care traiesc eu.
Nu stiu cati "ceasornicari" putem avea intr-o viata, probabil sunt multi, sau poate e doar unul, acela ce poate opri timpul in loc, acela ce ramane rastignit in sufletul nostru pana in ziua cand sufletul isi ia ramas bun...

Plang ingerii

Plang ingerii pe poteci
si zabovind in umbre
se ascund printre creci
cu priviri tremurande.

Plang ingerii in sufletul lor
neclinti, fara vlaga, fara dor,
cu lacrimi de sange,
cu priviri tremurande.

In ceruri, deasupra de noi
au plecat ingerii la razboi.
multi au murit,
putini ne mai vegheaza
pare de neoprit
clipa care urmeaza
Si ingerii pot plange
ca sa-si ingroape mortii
furia lor ajunge
itinerariul sortii.

Astept sa cada lacrimi
din ceruri, sa cada patimi,
sa sfarsim cu totii rastigniti
fara de ingeri,
nu o sa mai povestiti.

O sa planga ingerii pe cruci de petale,
si sunetul absolut dintre zale
de lanturi si custi de osande
Sa planga ingerii cu priviri tremurande!

Intre inima si minte - itinerariu

Itinerarul mintii depasite de valorile sentimentale
duce la pieirea sufletului,
ca un trandafir cand moare, ii cad pe rand petale
pe urmele gandului.
Toate drumurile merg acasa intr-un final,
dar oare inima si constiinta
vor zabovi in zadar,
sufletul meu si dorinta,
apar,
Dar tu unde esti? Tot acasa?!?
Eu nu o sa vin,
tu o sa ma astepti la o masa,
cu chipu-ti divin,
privirea tinta,
in zarea ce parca vrea sa te minta,
iti tot arata umbra,
dar nu e a mea.

Si pleci! Pleci si capul si stii
Ca am fi putut avea cei mai frumosi copii,
Ca-am fi putut trai oriunde,
Te-as fi putut ierta oricand,
Am fi cutreierat pe unde
si in gand,
Am fi ajuns batrani, m-ai fi vazut murind...

Itinerariul sentimentelor tale,
ma prins pe mine la mijloc
si am asteptat cu nerabdare,
sa numai crezi ca totul e un joc.
Ce-am obtinut?
Un scor nul si un adevar absolut,
o mie de motive
si ganduri la un loc,
cu zeci de sanse si fara obiective,
doar dorinta si fara de noroc.

Si am privit in sus la cer,
m-am invartit sa ametesc
si am ajuns sa simt, sa sper,
ca inca pot sa mai iubesc.
Si locuri si persoane
si ce e nou si ce e vechi,
sa le combin in toane
si sa le fac perechi...

O lectie am invatat, ca atunci cand iubesti
Orice itinerariu te plimba pe unde tu poftesti
Si sa tii minte ca intr-o clipa
Tu poti sa cazi, ea te ridica
Si-mi amintesc acum de tine
Cum ma priveai in ochi cu lacrimi cristaline,
Dar mintea-i inghetata
cand inima-i de piatra
si de-ar durea minciuna
n-ar mai trai niciuna,
inima confuza,
iar mintea prea obtuza...

La margine de paradis

La margine de paradis

A inceput totul on-line cum incepe aproape orice poveste din viata unui tanar al zilelor noastre. A inceput printr-o simpla poza, descoperita pe  unul dintre site-urile de socializare, o poza care, desi parea una obisnuita, ascundea ceva ce numai vazuse de mult, ascundea sentimente pe care crezuse ca le pierduse undeva in andancul sufletului, devenise automat cea mai cunoscuta prietena din viata lui, printr-o simpla privere a unei fotografii. A simtit cum acea privire din fotografie ii este cunoscuta, desi nu o vazuse niciodata in realitate, a simtit cum acel chip angelic ii era cel mai bun prieten si parca ii auzea vocea cum indruga cuvinte, cuvinte fara inteles pentru el, dar cu un ton melodios si placate la auz. Era vocea subconstientului, propria voce care facea fotografia placuta si care ii soptea ca ar putea sa se indragosteasca de acel chip, chiar daca nu-l vazuse nicodata in realitate.

Au fost saptamani si luni in care fotografia a ramas undeva in trecut si pentru o vreme s-a pierdut in trecerea timpului, pana cand intr-o zi de vara, pe cand tanarul se plimba pe strazi fara nici o directie a zarit un chip foarte cunoscut, pe care totusi nu-l mai vazuse nicodata. Dintr-o data capul a inceput sa uite de gandurile sale, a inceput sa pompeze intr-o singura directie, spre o singura intrebare: cine este oare? A continuat mersul si dupa un timp si-a amintit: era fata din fotografia pe care o indragise atat de mult cu ceva timp in urma. Au urmat alte intrebari: cum se poate sa fie lumea atat de mica? Cum se poate sa ma intalnesc tocmai cu ea?  Dar intrebarile erau in van, raspunsurile se gaseau la persoana pe langa care trecuse in urma cu putin timp. S-a oprit! Fara sa mai stea pe ganduri s-a intors cu pasi repezi pe strada, incercand sa creeze un prim dialog in minte prin care sa afle raspunsurile pentru care se intorsese. Ciudat! Cum oare sa spui la cineva: “Stii  am vazut o poza cu tine si m-am indragostit!”? Si mai absurd insa sa spui :“Stii asta s-a intamplat acum ceva timp si asta seara mi-am amintit de tine!” Penibil!? Nu putea gasi o introducere care sa iese cumva din limita penibilului, dar continua mersul, grabit si intr-o liniste totala.

A ajuns! A vazut grupul in care era fata, se opries undeva pe strada  si se amuzau, fiecare in diverse discutii, dar cu totii atenti, concentrati catre o idee comuna: ea. Ce era de facut? Mersese atat cu idea in minte, retraise momentele in care ii privea fotografia  pe drum si acum la cativa metri de toate raspunsurile sale sa apara aceasta intrebare : “ce e de facut?” … s-a uitat in jur, a respirat adanc si-a luat inima in dinti si s-a apropiat privind fix la ea: ”Buna, ai un minut? Imi pare rau daca deranjez! “

-Nu are! a raspuns unul dintre tineri si s-a facut liniste

            A ridicat privirea, a privit in jur, i-a privit pe toti, apoi pe cel de vorbise, dupa care s-a uitat in ochii ei : “As fi vrut sa-mi raspunda ea!”  A fost interupt de o voce blajina, de  vocea care ii vorbise luni intregi si care acum rostea cuvinte pe care chiar le intelegea:

            -Da, sigur! Ai un minut!

            Singurul lucru care i-a venit in minte atunci a fost decat adevarul. Toti priveau la el asteptand parca sa treaca acel minut si sa plece, fiecare parea deranjat intr-un fel de intrerupere.

“Stiu ca pare aiurea, dar se poate sa te cunosc. Ti-am vazut poza acum ceva timp si mai devreme in timp ce mergeam pe strada, te-am vazut si m-am gandit ca ar trebui sa ma intorc sa vorbesc cu tine, macar un minut! Stiu ca par penibil si deja mi-am cerut scuze pentru intrupere, dar am simtit nevoia sa te revad si poate sa imi dau seama daca esti tu sau nu?”

A zambit. L-a privit in ochi si a intrebat : “Si sunt eu aceea din poza?”    “-Da!... “  si a fost interrupt de vocea ei : “A trecut un minut! Mi-a parut bine...” , l-a mai privit o data in ochi, s-a intors si au plecat mai departe cu totii.

            A ramas inmarmurit pe trotuar, privind lung, cum intrebarile lui ramasesera fara raspuns si ajunsese undeva la limita penibilului. S-a intors si a plecat hotarat si fara nici o directie precisa, incercand sa revina la starea initiala: o plimbare alaturi de gandurile sale. Un singur gand avea in cap, ea! Desi incerca sa-l evite si sa se gandeasca la lucruri marunte, gandul revenea, precum o obsesie de moment.

            A ajuns acasa si intr-o liniste totala a mancat si s-a dus sa vada inca o data fotografia pentru care ajunsese la limita penibilului, dar pentru care a meritat : Ea era!... Uimit, a inceput sa vada dialogul in fata sa, sa auda cuvintele, fotografia paraca vorbea, bataile inimi au crescut, emotiile au inceput sa apara parca de nicaieri, ca si cand ar fi fost de fata. A privit fotografia cateva ore, a adormit cu gandul la ea, sperand ca a doua zi o va uita complet si isi va relua viata plina de lucuri marunte si fapte neinsemnate.

            Zilele ce-au urmat a fost o lupta totala intre restul gandurilor si gandul la ea, mereu se gandea la ea, desi in sinea lui nu recunostea, forta alte ganduri sa apara, cauta in agenda telefonului vechi prieteni cu care sa schimbe o parere depre viata cotidiana, dar gandul aparea mereu, imaginea ei ii era intiparita in minte si parca lucrurile din jur ii strigau numele, desi numele nu era singura necunoscuta in toata povestea asta.

Peste un timp lupta se sfarsise, isi luase gandul de la ea si numai avea nevoie sa faca ceva pentru a-si distrage atentia si a uita de ea , pana intr-o zi cand intr-una dintre plimbarile sale a auzit o voce din spate, care desi era placuta l-a lovit in inima ca o sageata : ”Hei! Buna, ai un minut?” si a inceput sa rada. Era ea! Tanarul s-a oprit, a respirat adanc incercand sa opreasca cascada de emotii si a spus: “Depinde cine intreaba… Pentru tine am, am chiar 5 minute si daca te porti frumos as putea avea chiar mai multe!” si  a inceput sa zambeasca. S-au privit, erau singuri, s-a facut liniste! Dintr-o data se auzeau numai ochii lor cand clipeau, buzele au ramas neclintite, timpul s-a oprit parca in loc pentru cateva secunde, au facut cunostiinta si au inceput discutia. El: ”M-am tot gandit la tine, tu esti cea din fotografie, stiu ca poate ti se apre aiurea, dar asta e adevarul, ti-am vazut fotografia si m-am atasat foarte tare de ea si pentru un timp am crezut ca te voi intalni, dar mi-am pierdut speranta si dup ace uitasem complet de tine si de fotografia ta ai aparut in fata mea, atunci pe strada. Am trecut pe langa tine si m-am intors, sperand ca voi afla mai multe, dar…” cand a fost interupt : “ interesant ceea ce spui, mereu abordezi fetele asa? “ si a inceput sa rada “ma conduci acasa? “  .

Asa a aparut prima discutie adevarata. Chiar s-au placut din primele clipe cum s-au vazut si asa a inceput drumul catre prima poarta spre paradis, catre o poveste care la prima vedere si a primit niciodata nici o sansa din partea nimanui, nici macar din partea protagonistilor. Singurul care a crezut in toata povestea a fost timpul, desi timpul a fost poate cel mai mare dusman al lor. Dar tot timpul a fost cel care a facut ca povestea lor de dragoste sa nu fie uitata.

Au fost cateva intamplari bizare in toata povestea, dar mereu soarta si poate timpul a tinut cu ei si i-a adus impreuna mereu. La inceput totul a fost doar o simpla amicitie, discutii vagi si rare, intalniri din intamplare, plimbari stranii in noapte, dar nimic concret. Pana intr-o zi cand a sunat ea “Buna. Ai un minut si pentru mine?” parca ii si vedea fata zambitoare si plina de viata cum surade undeva intr-un colt ascuns al camerei. “Da! Daca nu am, imi fac…” a raspuns el in spiritual discutiei. Ea: “Vrei sa ne vedem asta seara?” si s-a oprit . Pentru el s-a oprit si timpul in loc, a auzit acele cuvinte ca niste tunete, le-a simtit din urechi pana in maduva oaselor si nu se putea abtine sa zambeasca in spatele telefonului.

S-a facut seara, el imbracat si dichisit, ea intr-o rochita scurta de vara, s-au intalnit. Au urmat ore in sir de plimbari si discutii interminabile, insotite de zambete si apropieri. Amandoi simteau nevoia sa se imbratiseze sis a-si spuna lucruri frumoase, dar inca nu era timpul pentru asta, deocamdata timpul statea pe loc si ei, doar ei treceau prin el, calcand pe minute, invelindu-se cu orele si privind in spatele lor zilele.  S-a terminat seara, a condus-o spre casa si in apropiere a oprit-o din mers: ”Pot sa te sarut?”  , ea s-a uitat in ochii lui si nu a raspuns, a ridicat capul si s-a apropiat incet si l-a sarutat.  A simtit buzele reci pe buzele sale intr-o zi calduroasa de vara si nu l-a mai interesat ce va urma, daca va avea de suferit sau nu, era indragostit orbeste inca de cand vazu-se fotografia ei pentru prima data.

 In drum spre casa in mintea lui nu ramasesera decat buzele ei reci si gustul accentuat de ruj pe care inca il simtea in gura si pe care stia ca o sa-l simta pana in zorii zilei, pentru ca stia ca buzele acelea il vor coplesi si nu va putea sa adoarma decat intr-o ora tarzie spre dimineata.

Au urmat intalniri si discutii interminabile, ore in sir in care o asculta si in care o privea in ochi si indiferent de cat timp trecea cand erau impreuna, niciodata nu era de ajuns si indiferent cate cuvinte asculta nu se satura niciodata de vocea ei. Impreuna au inceput sa cladeasca o poveste frumoasa de dragoste, in care nu puteau respire unul fara celalalt, in care nu a contat nimic, decat ei si timpul. Si-au format astfel o lumea a lor, un paradis pe care amandoi il pierdusera de ceva vreme si dupa care amandoi tanjeau si sperau ca intr-o zi  sa-l regaseasca, intrasera pe taramul dragostei.

Noptile pe care le-au petrecut amandoi nu le vor uita niciodata. Nu vor uita cum de la apusul soarelui, noaptea incepea sa fie acoperita de sarutari, lumina luni sa ii mangaie cu razele ei si amnadoi formau un intreg, atat fizic, cat si sufleteste erau o singura fiinta. Noaptea ii ascundea si ceata ii proteja si sub semnul dragostei in noapte nu se auzeau decat soaptele si respiratiile unui singur corp, al lor, doi tineri care stateau imbratisati si se iubeau.

Cu timpul, povestea s-a schimbat, au inceput sa patrunda pe taramul realitatii, desi intrau in paradisul lor odata cu venirea noptii. Povestea ei a inceput undeva departe, ea nu locuia acolo unde el obisnuia sa o aduca, decat temporar, din pricina situatiilor din viata reala. Ea locuia la mii la kilomatrii distanta, viata ei era acolo, realitatea ei se intampla acolo, aici era doar lumea lui si bucatica lor de paradis. Povestea lor trebuia sa  se sfarseaca la un moment sigur stiut de ambii, dar a continuat… Poate nu a fost cea mai inteleapta alegere, poate nu a fost cea mai buna si poate a fost contestat de multi care stiau povestea lor, dar a continuat si a fost reala.

“De ce ar trebui sa mai continuam? a intrebat ea”  

“Pentru ca amandoi aveam sentimente si sentimentele nu pot fi calcate in picioare, nici macar distanta dintre noi nu o sa poata face asta. Stii pe noi soarta ne-a adus impreuna. Eu am vazut o poza si m-am indragostit si poza s-a facut realitate, soarta te-a adus in bratele mele si singura care poate sa schimbe toata aceasta poveste va fi tot soarta”

“Si eu cum voi trai zi de zi cu gandul ca nu o sa te mai pot strange in brate seara? “ a intrebat ea cu sclipirea-ai magica din ochi

“Soarta te va aduce inapoi iubirea mea! Ai sa vezi ca totul va fi bine, asa cum te-a adus de la atatea mii de kilometrii sa te cunosc, asa te va aduce inapoi!” si a imbratisat-o, dupa care a sarutat-o si asa imbratisati au ramas o perioada. “Stii iubita mea de ce imi place sa te tin in brate? “  si tot el a raspuns privind-o in ochi si neasteptand un raspuns: ”Pentru ca inimile noastre sa fie impreuna, sa se simta bataile, sa se coordoneze si impreuna sa bata mai puternic si poate va auzii toata lumea asta mare  ca inimile noastre suna bine impreuna si se va da la o parte!”

Cand nu  era cu ea, gandul sau era tot  la ea si numara secundele si minutele si orele care le mai ramasesera, timpul devenise dusmanul lor. Toata povestea era ca o bomba cu ceas la care privea si nu putea face nimic, nu stia cum sa o dezamorseze, nu stia daca va face fata la toate cele ce urmau sa se intample, dar continua sa spere ca dupa acea zi, vreodata, va mai putea striga privindui ochii :”Iubita mea…” .

A venit si acea dimineata, cu lacrimi in suflet a privit-o de la departare, ar fi vrut sa isi ia ramas bun in felul lui, dar in aceea dimineata fiecare dintre ei se trezise in lumea reala, departe de paradisul lor si asta a fost felul lor de a-si lua ramas bun, s-au privit de la departare, au suspinat si au continuat sa spere ca intr-o buna zi soarta ii va aduce din nou impreuna.

Au urmat saptamani in care el, in fiecare noapte desena cu privirea chipul ei pe tavanul camerei si in fiecare vis o astepta sa-si uneasca inimile, sa-si coordoneze bataile si sa bata impreuna, in fiecare adiere de vant simtea buzele ei moi si reci si cu fiecare frunza care a cazut in acea toamna a rupt cate o bucatica din sufletul lui. O perioada au vorbit zi de zi, dar  speranta a inceput sa se piarda odata cu trecerea timpului si lucrurile evidente dintre ei au inceput sa se piarda, iubirea a inceput sa se stinga si cum de fiecare data ce nu poate rezolva mintea omului o face timpul, dicutiile lungi au inceput sa se piarda si atunci pentru prima data si el a inceput sa se indoiasca ca va mai fi ceva intre ei vreodata.

A interenit soarta!

In timp ce mergea sa bea o cafea, sa se intalneasca cu mai multi prieteni, prietenii fiind singura alinare in acele clipe, a simtit ca o adiere de vant care i-a inghetat fata si privirea. Reveni-se! Era chiar ea, zambea si statea fix in fata lui cu aceiasi sclipire in ochi: ”Ce faci? Ai un minut si pentru mine? “

El ramase-se blocat, nu ii venea sa creada, era chiar modelul schitelor lui nocturne, fata pe care o intalnea in fiecare noapte intr-unul dintre visele sale: ”De ce nu mi-ai spus ca vii?” a raspuns el rastit si incercand sa nu isi arate emotiile deja existente si vizibile , ”Poate ti-as fi cumparat niste flori” si fara sa mai ezite a luat-o in brate.

“Nu am stiut ca vin asa de repede si dup ace am stiut am zis ca poate ar trebui sa iti fac o surpriza, poate ar trebui sa stiu daca inimile noastre  inca se ma coordoneaza sa bata impreuna, poate nu asa de tare cum obisnuiau sa o faca, dar macar sa stiu daca mai pot functiona impreuna?”

“Inimile noastre mereu vor functiona impreuna si mereu se vor auzi atat timp cat tu esti in bratele mele!” si a sarutat-o  si a strans-o in brate timp de cateva minute.

Soarta ii aduse-se din nou impreuna si mii de kilometrii se transformasera in distanta mainilor lor care se tineau si se leganau usor, iubirea revenise intr-o clipa si bucatile lipsa din sufletele lor se sudasera la loc doar printr-un simplu sarut.

            S-au iubit! Am gasit o scrisoare de-a lui:

“Oricum tot ce a fost s-a terminat in clipa in clipa cand am aterizat aici si unde voi sta ceva timp. Se spune ca daca iubesti pe cineva cu adevarat si nu poti sa fii impreuna mai bine o lasi sa plece, decat sa o tragi mereu dupa tine. Si da poate e greu, foarte greu, dar nimic nu e imposibil, daca exista vointza! Numai conteaza care si ce a facut, cine s-a indragostit si cine nu, cine pe cine asteapta si cui ii este dor mai mult, numai conteaza daca a gresit vreunu sau a facut bine, toate au ramas undeva in urma, ca intr-o fotografie si conteaza numai atunci cand iti aduci aminte de ea. Asta a fost povestea noastra de iubire si eu unu as vrea sa mi-o amintesc ca pe una frumoasa... poate ar trebui sa o pastram asa: frumoasa ca pe o poza de care sa ne mai amintim din cand in cand si poate intr-o buna zi vom putea schimba ceva in lumea asta...”

            Pana la urma timpul a fost dusmanul lor cel mai de temut… el a plecat intr-o alta lume sa traiasca, ea s-a intors la viata ei si amandoi au ramas cu o urma de speranta in suflet si cu o amintire frumoasa, amandoi au ales sa traiasca la margine de paradis, cautatand tot mereu drumul spre acesta.

Un singur glas, o era...

Privesc catre mileniul meu ca dupa o era,
Privesc si stiu c-a mai ramas
Doar o secunda si o emisfera
Si doar o soapta si un singur glas.

Calculat, dar dezbinat de ganduri
Ademenesc doar
launtrice manunchiuri,
speranta, admiratie si dor.

Admir si cad si ma ridic inopinat
si fug si ma refuziez in mine,
introvertit convins,
halucinant alunec catre tine.

Lumea mea...

Ma simt umil in fata ta si astept un rasarit de soare ca sa vad ce face lumea mea, astept si maine si in zilele ce vor urma si in ultima zi poate voi imbratisa lumea mea. Somnul a devenit inca o zi traita in bratele virtuale ale lumii mele si visele, aventuri fericite si patimase in lumea mea.
Lumea mea este frumoasa, se revarsa peste mari si tari, cuprinde sentimente si impliniri nebanuite, este lumea in care putini au fost cei care au patruns si lumea in care imi doresc sa-mi traiesc restul zilelor, stiind ca acestea ce vor urma, vor fi infinit mai lungi decat cele care le-am petrecut departe de lumea mea.
Lumea mea are suflet si pe peritii interiori are tatuat numele meu, cu cerneala care nu se va mai sterge niciodata, cu minute, cu ore in care ne am privit in ochi, cu milioane de ganduri care aveau legatura cu lumea mea.
Tu esti lumea mea...

Despre noi

Unde sunt?
Am intrat intr-o lume de miraj in care caut iubire si te-am gasit pe tine. Am gasit un sambet si un suflet, am gasit o ascunzatoare si ma ascund de umbra care ma tot urmarea de ceva vreme. Am intrat intr-o lume si am mers pe linie dreapta, mi-am pus inima pe asfalt si am incercat sa nu o strivesc cu tine, am incercat sa ma invalui intr-o perdea de vointa sa nu ma cuprinda dorul.
Unde esti?
Mereu esti in sufletul meu, in lumina ochilor mei, mereu in dreptul privirii mele, dar niciodata aproape. Imaginea ta este departe in orizont, peste ore si nopti la rand te ascunzi in visele mele.
Toate zilele in care  ascult o voce inautrul meu, tu stii mereu ca e vocea ta in ecoul mintii mele. Toate clipele in care imi lipsesti, sufletul meu tanjeste dupa tine, dupa zambetul tau si corpulmeu vrea inima ta pe asfalt langa inima mea, amandoi sa incercam sa nu le strivim  cu noi insine...

Fantasmatic (umbra mea)

Deseori privesc pielea cum face cute
imi amintesc de muze mute,
de viori ce rasuna in noaptea fara luna
de o copila ce umbla prin paduri, nebuna;
cute ca dealuri
cu aburi si livezi
de pomi uscati
si rauri fara maluri
cum numai vezi,
decat la cei intrati
in lumi ordonate
de lumini si de fapte.

Deseori privesc lumina
abstract se vede in cioburi
intr-o picatura de roua
se ascunde  multimea
de ganduri
si lumea cea noua.

Fuge umbra de mine,
fuge in intuneric
si-mi spune ca-i bine
ca nu sunt vrednic
de a o purtao alaturea
in lumina aleii
doar eu si cu ea
fugim de lumina
ce vrea sa desparta
pe mine de umbra mea
si ne-arata
ca ea
e puterea,
singura ce poate sa ne desparta
pe mine
de tine umbra mea!

Mi-e dor de ochii tai

se aud picaturi de ploaie pe tabla
ca un pian nocturn si mie
mi-e dor de tine ca vocala-n silaba,
de ochii si de splendoarea-ti cafenie.

se aude vantul ca un zmeu
cum se inalta spre bolte
-Ia vantule si sufletul meu
si du-l spre buzele vinete.

cu fata in sus privesc spre cer in noapte
te strang la piept si iti vorbesc in soapte,
iti mangai chipul si ma trezeste ploaia
mi-e dor si tintuiesc odaia
unde te-astept sa vii sa numai pleci nicicand,
sa te privesc, sa te iubesc urland,
sa-ti caut  visele in suflet de cristal,
sa te apropii, sa-ti fac un  piedestal
si sa te urc sa fii regina mea
si sa domnesti in lume si peste suflet
cu frumusetea ta!

Un minut cat o eternitate...

Azi am simtit cum ma sting, cum ma scurg printr-un ac, intr-un recipient care aduna viata din oameni. Mi-am amintit de cele mai frumoase chipuri, parca am revazut o viata intrega in imagini si neclintit mi s-a stins sclipirea din ochi si umezeala buzelor.
Un minut, ca o eternitate, a fost de ajuns sa-mi vad ingerii si demonii, sa-mi vad viata si asa scurta, ca intr-o oglinda plina cu imagini, unele impietrite, altele vii, unele numai sunete, altele doar atingeri. Toate incercau sa ma faca sa ma simt viu, sa realizez ca nu e locul meu acolo, si parca dupa acea eternitate s-a aprins o scanteie in ochi si pe buze, am simtit apa cum isi face efectul si dulcele gust dulce...

Patru [4]

un sunet de pian
ce urla la geam
canta de dragoste
si vorbe oneste,

imi aduce aminte
doar de cuvinte
ce au fost spuse
ca vorbe ascunse.

pian oarecare
cine esti tu oare?
sa imi aduci aminte
de acele cuvinte,

cine esti tu?
sa nu pot eu spune nu
sub ce forma
te-ascunzi tu fantoma?

de pian, sau de muzica sa?
regrete, sau de amintirea mea?

Furtuna

Azi am invatat sa fiu tacut si ca trebuie sa ascult vantul ca sa stiu cand vine ploaia. O noua zi, o noua aventura, noi moduri de a invata sa ascult, sa fiu tacut, sa nu judec si sa incerc sa privesc soarele printre nori.
In apropiere de mine am invatat invatat ca lucrurile bune se vand in doze mici, ca dupa ce vantul incepe sa sufle cu putere deja ceva trebuie sa se schimbe, ori norii fug si totul e senin, ori ploaia incepe si odata cu ea poate fi un nou inceput, o noua viata, stropii in doze mici se vor imprastia peste tot.
Vantul poate aduce ploaie, dar poate aduce si furtuna si atunci lucrurile se vor schimba si tot ce trebuia sa prinda viata va fi pe moarte si dozele mici se vor transforma in doze mari, cerul va fi negru, vantul va duce cu el stropi cei mici, iar dupa ce totul se va termina nu vom mai recunoaste locurile pe unde a trecut furtuna.

In noapte (traire)

Privesc in noapte pana in orizont si-napoi
imagini stinse se ascund de privirile mele
si-mi provoaca vanatai
in albul ochilor si spre cerul de stele.
Imagini ce fug la rascruce de orizonturi,
se onduleaza, palpabil, in fronturi,
se intorc si voit contrataca
durere imi provoaca.

Stelele in noapte se ascund printre copaci,
tu ma privesti stana si taci,
eu incerc ca cadrez imagini in noapte,
vorbesc cu ele, in soapte,
caut lumina in stele,
dar imi spun ca sunt moarte si ele,
caut lumina in intuneric,
si noaptea imi raspunde isteric.

Si stau, privesc din iarba pamantul
Simt noaptea si vantul
Te simt pe tine cum ai vrea sa ma imbratisezi,
Dar eu sunt doar o umbra si te resemnezi.

Un loc...

Stiu un loc fara frontiere, un loc in care oricat de mult ai merge ai fi ca intr-un peisaj de vacanta, un loc unde muntele porneste din mare si poti  il poti privi de pe plaja. Stiu un loc in care razele soarelui iti incalzesc inima si ploaia iti topeste gandurile rele, un loc fara bariere in care poti sa zbori, fara aripi. Stiu un loc in care nu iti vine niciodata dor de nimic pentru ca toate sunt acolo. Am incercat sa ti-l arat, dar aveai ochii inchisi, am incercat sa ti-l desciu in versuri, dar nu ai fost acolo cand am inceput sa recit.
Acum merg singur prin acest loc si incerc sa imi demonstrez ca poate nu este cel mai bun loc, ca liseste ceva, poate tu; ca poate acest loc este foarte diferit de tot ce-ti puteai imagina, dar este singurul pe care eu pot sa ti-l ofer, este singurul loc care a ramas nepatat de cerneala zilelor in care iti duceam dorul, de spaima zilelor in care nu stiam daca plang, sau daca rad si de cioburile care s-au imprastiat in tot sufletul meu cand te-am pierdut.

Iti mai aduci aminte? Fericirea se regaseste in lucruri simple...

Iti mai aduci aminte primul sarut, prima fat(Z)a careia i-ai privit lumina ochilor de aproape si ea ti-a zis "inchide ochii"?. Iti mai aduci aminte prima floare care ai primit-o de la un baiat? Ai pastrat-o intr-o vaza, dupa care in sufletul tau, o perioada si abia acum ti-am amintit eu de ea. Iti mai aduci aminte cand ai privit pentru prima data stelele pe malul marii? Cerul era senin si auzeai valurile cum se spargeau, le auzi si acum cum se sparg undeva inauntru sufletului tau, cand ai simtit sare marii de pe alte buze, care erau tot ale tale, erati doua persoane ce se va transformasera-ti intr-una.
Iti mai aduci aminte cand ai fost prima data la munte? Iti mai aduci aminte de el sau de munte? Singura caldura era caldura corpului vostru, singurul zgomot era doar zgomotul a doua inimi care bateau si doua umbre care incercau sa respire in soapta.
Iti mai aduci aminte cand ai mers prin ploaie? Te simteai ca si cand ai fost singura fiinta de pe pamant, nu auzeai nimic in jurul tau, erai decat tu si sutele de stropi cu care te intersectai, era ca o mangaiere, erai fericita!
Iti mai aduci aminte gerul noptilor de iarna? Viscolul si lacrimile erau singurele tale preocupari, singurul fapt concret la acel moment, singurul lucru care dovedea ca esti inca o fiinta era faptul ca puteai sa plangi.
Acestea pot fi cele mai frumoase amintiri, sau pot fi cele mai urate, dar cu siguranta le vei tine minte. Tu esti singura care recunosti aceste trairi si care vor ramane ingropate in sufletul tau vesnic, pana iti vei da seama ca pana la urma viata consta in a trai cat mai multe clipe de fericire, iar fericirea se regaseste in trairi simple.

Iubire (clasic)

as vrea sa alerg pe nori si pe vise
pana la tine, sa ma ascund in lacrima ta,
ca un actor - portret in culise
sa-ti pot interpreta - iubirea.

sa sufle vantul prin parul tau,
sa ploua cu petale,
sa curga roua si tu pe umarul meu
sa ma deslegi din zale.

simt caldura - imbratisarea ta,
sa ma saruti pana la stele
si iubirea sa poata veghea
cum o sa mergem si noi printre ele.

Scrisoare

Am plecat!
Ti-am povestit de mult, candva, ca voi pleca la unul dintre capetele lumii, sa uit ce poate ar fi trebuit sa uit din prima clipa cand tu mi-ai spus asta; sa cunosc alta lume, o lume de vis parca, dar la fel de straina precum o poiana intunecata in noapte.
Totul a trecut!
A trecut timpul si ar fi trebuit sa numai stiu nimic de tine, sa te pastrez in inima mea, ca pe o fotografie. Cand vreau sa ma uit la ea, sa imi amintesc doar sentimente frumoase, iubire, imbratisari si saruturi, sa imi amintesc ca desi nu ai fost singura, ai fost unica in felul tau si vei ramane intiparita in inima mea ca un tatuaj. Dar stii ca nu a fost asa... de fiecare data cand privesc acea fotografie, apar alte sentimente si as fi vrut ca tu sa fi stiut asta de la inceput, eu unu am stiut-o!
Stiu ca ne vom revedea! Poate va fi in curand, poate nu, dar viata are multe cai, de cele mai multe ori intortocheate si despartite in multe fire si povesti, dar sunt convins ca ne va aduce din nou fata in fata, desi as fi vrut sa petrec viata cu tine langa mine, nu sa trebuiasca sa-ti povestesc la un moment dat cum am trait-o si sa ascult povestea vietii tale, care sigur ma va intrista...
Mereu ceva ne va uni si daca nu in viata asta, in urmatoarea vom fi de nedespartit!

Departe de tine

Am inceput sa caut dragostea printre etichete,
am inceput sa numai am vise concrete,
sa privesc lumea virtual,
sa privesc problema instinctual,
luat de val,
sa vad dragostea numai prin figuri inocente,
sa simt durere,
in sentimente incerte,
sa simt placerea in amintiri,
sa visez alb-negru,
sa nu observ priviri,
sa numai fiu integru.

Am incercat sub soare,
sa aprin o lumanare,
s-a stins!
furia m-a cuprins...
oare m-a parasit Dumnezeu?
nu m-a iertat ca n-am crezut mereu?
oare am facut asa de mult rau?
Mereu bate vantul in sufletul meu
cand incerc sa aprind o lumanare,
se aprinde prea tare,
se stinge prea incet
mereu imi lasa urme in piept...

Am inceput sa vad dragostea in orice privire,
in suflete necunoscute,
sa vad iubire,
sa spun vorbe mute,
in sinea mea,
a ramas doar o rana din inima mea...

dragostea cu "d" mic

daca as putea cumpara zile de fericire cu dragoste
as fi,poate, cel mai bogat om din lume
si as fi lipsit de clipe anoste,
daca dragostea s-ar masura in sume...

dar dragostea se ofera fara limite,
ireverbila, incontestabila, cu imbratisari,
tandrete si fara credite,
fara lucruri ascunse si daca se poate fara incheieri!

dar dragostea,
murim fara ea,
ne e greu cand dispare
si doare,
ne-aduce bucurie,
ne desparte,
ne-apropie,
poate
ne da speranta
ca nu va trebuie sa mai cautam alta...