La margine de paradis

La margine de paradis

A inceput totul on-line cum incepe aproape orice poveste din viata unui tanar al zilelor noastre. A inceput printr-o simpla poza, descoperita pe  unul dintre site-urile de socializare, o poza care, desi parea una obisnuita, ascundea ceva ce numai vazuse de mult, ascundea sentimente pe care crezuse ca le pierduse undeva in andancul sufletului, devenise automat cea mai cunoscuta prietena din viata lui, printr-o simpla privere a unei fotografii. A simtit cum acea privire din fotografie ii este cunoscuta, desi nu o vazuse niciodata in realitate, a simtit cum acel chip angelic ii era cel mai bun prieten si parca ii auzea vocea cum indruga cuvinte, cuvinte fara inteles pentru el, dar cu un ton melodios si placate la auz. Era vocea subconstientului, propria voce care facea fotografia placuta si care ii soptea ca ar putea sa se indragosteasca de acel chip, chiar daca nu-l vazuse nicodata in realitate.

Au fost saptamani si luni in care fotografia a ramas undeva in trecut si pentru o vreme s-a pierdut in trecerea timpului, pana cand intr-o zi de vara, pe cand tanarul se plimba pe strazi fara nici o directie a zarit un chip foarte cunoscut, pe care totusi nu-l mai vazuse nicodata. Dintr-o data capul a inceput sa uite de gandurile sale, a inceput sa pompeze intr-o singura directie, spre o singura intrebare: cine este oare? A continuat mersul si dupa un timp si-a amintit: era fata din fotografia pe care o indragise atat de mult cu ceva timp in urma. Au urmat alte intrebari: cum se poate sa fie lumea atat de mica? Cum se poate sa ma intalnesc tocmai cu ea?  Dar intrebarile erau in van, raspunsurile se gaseau la persoana pe langa care trecuse in urma cu putin timp. S-a oprit! Fara sa mai stea pe ganduri s-a intors cu pasi repezi pe strada, incercand sa creeze un prim dialog in minte prin care sa afle raspunsurile pentru care se intorsese. Ciudat! Cum oare sa spui la cineva: “Stii  am vazut o poza cu tine si m-am indragostit!”? Si mai absurd insa sa spui :“Stii asta s-a intamplat acum ceva timp si asta seara mi-am amintit de tine!” Penibil!? Nu putea gasi o introducere care sa iese cumva din limita penibilului, dar continua mersul, grabit si intr-o liniste totala.

A ajuns! A vazut grupul in care era fata, se opries undeva pe strada  si se amuzau, fiecare in diverse discutii, dar cu totii atenti, concentrati catre o idee comuna: ea. Ce era de facut? Mersese atat cu idea in minte, retraise momentele in care ii privea fotografia  pe drum si acum la cativa metri de toate raspunsurile sale sa apara aceasta intrebare : “ce e de facut?” … s-a uitat in jur, a respirat adanc si-a luat inima in dinti si s-a apropiat privind fix la ea: ”Buna, ai un minut? Imi pare rau daca deranjez! “

-Nu are! a raspuns unul dintre tineri si s-a facut liniste

            A ridicat privirea, a privit in jur, i-a privit pe toti, apoi pe cel de vorbise, dupa care s-a uitat in ochii ei : “As fi vrut sa-mi raspunda ea!”  A fost interupt de o voce blajina, de  vocea care ii vorbise luni intregi si care acum rostea cuvinte pe care chiar le intelegea:

            -Da, sigur! Ai un minut!

            Singurul lucru care i-a venit in minte atunci a fost decat adevarul. Toti priveau la el asteptand parca sa treaca acel minut si sa plece, fiecare parea deranjat intr-un fel de intrerupere.

“Stiu ca pare aiurea, dar se poate sa te cunosc. Ti-am vazut poza acum ceva timp si mai devreme in timp ce mergeam pe strada, te-am vazut si m-am gandit ca ar trebui sa ma intorc sa vorbesc cu tine, macar un minut! Stiu ca par penibil si deja mi-am cerut scuze pentru intrupere, dar am simtit nevoia sa te revad si poate sa imi dau seama daca esti tu sau nu?”

A zambit. L-a privit in ochi si a intrebat : “Si sunt eu aceea din poza?”    “-Da!... “  si a fost interrupt de vocea ei : “A trecut un minut! Mi-a parut bine...” , l-a mai privit o data in ochi, s-a intors si au plecat mai departe cu totii.

            A ramas inmarmurit pe trotuar, privind lung, cum intrebarile lui ramasesera fara raspuns si ajunsese undeva la limita penibilului. S-a intors si a plecat hotarat si fara nici o directie precisa, incercand sa revina la starea initiala: o plimbare alaturi de gandurile sale. Un singur gand avea in cap, ea! Desi incerca sa-l evite si sa se gandeasca la lucruri marunte, gandul revenea, precum o obsesie de moment.

            A ajuns acasa si intr-o liniste totala a mancat si s-a dus sa vada inca o data fotografia pentru care ajunsese la limita penibilului, dar pentru care a meritat : Ea era!... Uimit, a inceput sa vada dialogul in fata sa, sa auda cuvintele, fotografia paraca vorbea, bataile inimi au crescut, emotiile au inceput sa apara parca de nicaieri, ca si cand ar fi fost de fata. A privit fotografia cateva ore, a adormit cu gandul la ea, sperand ca a doua zi o va uita complet si isi va relua viata plina de lucuri marunte si fapte neinsemnate.

            Zilele ce-au urmat a fost o lupta totala intre restul gandurilor si gandul la ea, mereu se gandea la ea, desi in sinea lui nu recunostea, forta alte ganduri sa apara, cauta in agenda telefonului vechi prieteni cu care sa schimbe o parere depre viata cotidiana, dar gandul aparea mereu, imaginea ei ii era intiparita in minte si parca lucrurile din jur ii strigau numele, desi numele nu era singura necunoscuta in toata povestea asta.

Peste un timp lupta se sfarsise, isi luase gandul de la ea si numai avea nevoie sa faca ceva pentru a-si distrage atentia si a uita de ea , pana intr-o zi cand intr-una dintre plimbarile sale a auzit o voce din spate, care desi era placuta l-a lovit in inima ca o sageata : ”Hei! Buna, ai un minut?” si a inceput sa rada. Era ea! Tanarul s-a oprit, a respirat adanc incercand sa opreasca cascada de emotii si a spus: “Depinde cine intreaba… Pentru tine am, am chiar 5 minute si daca te porti frumos as putea avea chiar mai multe!” si  a inceput sa zambeasca. S-au privit, erau singuri, s-a facut liniste! Dintr-o data se auzeau numai ochii lor cand clipeau, buzele au ramas neclintite, timpul s-a oprit parca in loc pentru cateva secunde, au facut cunostiinta si au inceput discutia. El: ”M-am tot gandit la tine, tu esti cea din fotografie, stiu ca poate ti se apre aiurea, dar asta e adevarul, ti-am vazut fotografia si m-am atasat foarte tare de ea si pentru un timp am crezut ca te voi intalni, dar mi-am pierdut speranta si dup ace uitasem complet de tine si de fotografia ta ai aparut in fata mea, atunci pe strada. Am trecut pe langa tine si m-am intors, sperand ca voi afla mai multe, dar…” cand a fost interupt : “ interesant ceea ce spui, mereu abordezi fetele asa? “ si a inceput sa rada “ma conduci acasa? “  .

Asa a aparut prima discutie adevarata. Chiar s-au placut din primele clipe cum s-au vazut si asa a inceput drumul catre prima poarta spre paradis, catre o poveste care la prima vedere si a primit niciodata nici o sansa din partea nimanui, nici macar din partea protagonistilor. Singurul care a crezut in toata povestea a fost timpul, desi timpul a fost poate cel mai mare dusman al lor. Dar tot timpul a fost cel care a facut ca povestea lor de dragoste sa nu fie uitata.

Au fost cateva intamplari bizare in toata povestea, dar mereu soarta si poate timpul a tinut cu ei si i-a adus impreuna mereu. La inceput totul a fost doar o simpla amicitie, discutii vagi si rare, intalniri din intamplare, plimbari stranii in noapte, dar nimic concret. Pana intr-o zi cand a sunat ea “Buna. Ai un minut si pentru mine?” parca ii si vedea fata zambitoare si plina de viata cum surade undeva intr-un colt ascuns al camerei. “Da! Daca nu am, imi fac…” a raspuns el in spiritual discutiei. Ea: “Vrei sa ne vedem asta seara?” si s-a oprit . Pentru el s-a oprit si timpul in loc, a auzit acele cuvinte ca niste tunete, le-a simtit din urechi pana in maduva oaselor si nu se putea abtine sa zambeasca in spatele telefonului.

S-a facut seara, el imbracat si dichisit, ea intr-o rochita scurta de vara, s-au intalnit. Au urmat ore in sir de plimbari si discutii interminabile, insotite de zambete si apropieri. Amandoi simteau nevoia sa se imbratiseze sis a-si spuna lucruri frumoase, dar inca nu era timpul pentru asta, deocamdata timpul statea pe loc si ei, doar ei treceau prin el, calcand pe minute, invelindu-se cu orele si privind in spatele lor zilele.  S-a terminat seara, a condus-o spre casa si in apropiere a oprit-o din mers: ”Pot sa te sarut?”  , ea s-a uitat in ochii lui si nu a raspuns, a ridicat capul si s-a apropiat incet si l-a sarutat.  A simtit buzele reci pe buzele sale intr-o zi calduroasa de vara si nu l-a mai interesat ce va urma, daca va avea de suferit sau nu, era indragostit orbeste inca de cand vazu-se fotografia ei pentru prima data.

 In drum spre casa in mintea lui nu ramasesera decat buzele ei reci si gustul accentuat de ruj pe care inca il simtea in gura si pe care stia ca o sa-l simta pana in zorii zilei, pentru ca stia ca buzele acelea il vor coplesi si nu va putea sa adoarma decat intr-o ora tarzie spre dimineata.

Au urmat intalniri si discutii interminabile, ore in sir in care o asculta si in care o privea in ochi si indiferent de cat timp trecea cand erau impreuna, niciodata nu era de ajuns si indiferent cate cuvinte asculta nu se satura niciodata de vocea ei. Impreuna au inceput sa cladeasca o poveste frumoasa de dragoste, in care nu puteau respire unul fara celalalt, in care nu a contat nimic, decat ei si timpul. Si-au format astfel o lumea a lor, un paradis pe care amandoi il pierdusera de ceva vreme si dupa care amandoi tanjeau si sperau ca intr-o zi  sa-l regaseasca, intrasera pe taramul dragostei.

Noptile pe care le-au petrecut amandoi nu le vor uita niciodata. Nu vor uita cum de la apusul soarelui, noaptea incepea sa fie acoperita de sarutari, lumina luni sa ii mangaie cu razele ei si amnadoi formau un intreg, atat fizic, cat si sufleteste erau o singura fiinta. Noaptea ii ascundea si ceata ii proteja si sub semnul dragostei in noapte nu se auzeau decat soaptele si respiratiile unui singur corp, al lor, doi tineri care stateau imbratisati si se iubeau.

Cu timpul, povestea s-a schimbat, au inceput sa patrunda pe taramul realitatii, desi intrau in paradisul lor odata cu venirea noptii. Povestea ei a inceput undeva departe, ea nu locuia acolo unde el obisnuia sa o aduca, decat temporar, din pricina situatiilor din viata reala. Ea locuia la mii la kilomatrii distanta, viata ei era acolo, realitatea ei se intampla acolo, aici era doar lumea lui si bucatica lor de paradis. Povestea lor trebuia sa  se sfarseaca la un moment sigur stiut de ambii, dar a continuat… Poate nu a fost cea mai inteleapta alegere, poate nu a fost cea mai buna si poate a fost contestat de multi care stiau povestea lor, dar a continuat si a fost reala.

“De ce ar trebui sa mai continuam? a intrebat ea”  

“Pentru ca amandoi aveam sentimente si sentimentele nu pot fi calcate in picioare, nici macar distanta dintre noi nu o sa poata face asta. Stii pe noi soarta ne-a adus impreuna. Eu am vazut o poza si m-am indragostit si poza s-a facut realitate, soarta te-a adus in bratele mele si singura care poate sa schimbe toata aceasta poveste va fi tot soarta”

“Si eu cum voi trai zi de zi cu gandul ca nu o sa te mai pot strange in brate seara? “ a intrebat ea cu sclipirea-ai magica din ochi

“Soarta te va aduce inapoi iubirea mea! Ai sa vezi ca totul va fi bine, asa cum te-a adus de la atatea mii de kilometrii sa te cunosc, asa te va aduce inapoi!” si a imbratisat-o, dupa care a sarutat-o si asa imbratisati au ramas o perioada. “Stii iubita mea de ce imi place sa te tin in brate? “  si tot el a raspuns privind-o in ochi si neasteptand un raspuns: ”Pentru ca inimile noastre sa fie impreuna, sa se simta bataile, sa se coordoneze si impreuna sa bata mai puternic si poate va auzii toata lumea asta mare  ca inimile noastre suna bine impreuna si se va da la o parte!”

Cand nu  era cu ea, gandul sau era tot  la ea si numara secundele si minutele si orele care le mai ramasesera, timpul devenise dusmanul lor. Toata povestea era ca o bomba cu ceas la care privea si nu putea face nimic, nu stia cum sa o dezamorseze, nu stia daca va face fata la toate cele ce urmau sa se intample, dar continua sa spere ca dupa acea zi, vreodata, va mai putea striga privindui ochii :”Iubita mea…” .

A venit si acea dimineata, cu lacrimi in suflet a privit-o de la departare, ar fi vrut sa isi ia ramas bun in felul lui, dar in aceea dimineata fiecare dintre ei se trezise in lumea reala, departe de paradisul lor si asta a fost felul lor de a-si lua ramas bun, s-au privit de la departare, au suspinat si au continuat sa spere ca intr-o buna zi soarta ii va aduce din nou impreuna.

Au urmat saptamani in care el, in fiecare noapte desena cu privirea chipul ei pe tavanul camerei si in fiecare vis o astepta sa-si uneasca inimile, sa-si coordoneze bataile si sa bata impreuna, in fiecare adiere de vant simtea buzele ei moi si reci si cu fiecare frunza care a cazut in acea toamna a rupt cate o bucatica din sufletul lui. O perioada au vorbit zi de zi, dar  speranta a inceput sa se piarda odata cu trecerea timpului si lucrurile evidente dintre ei au inceput sa se piarda, iubirea a inceput sa se stinga si cum de fiecare data ce nu poate rezolva mintea omului o face timpul, dicutiile lungi au inceput sa se piarda si atunci pentru prima data si el a inceput sa se indoiasca ca va mai fi ceva intre ei vreodata.

A interenit soarta!

In timp ce mergea sa bea o cafea, sa se intalneasca cu mai multi prieteni, prietenii fiind singura alinare in acele clipe, a simtit ca o adiere de vant care i-a inghetat fata si privirea. Reveni-se! Era chiar ea, zambea si statea fix in fata lui cu aceiasi sclipire in ochi: ”Ce faci? Ai un minut si pentru mine? “

El ramase-se blocat, nu ii venea sa creada, era chiar modelul schitelor lui nocturne, fata pe care o intalnea in fiecare noapte intr-unul dintre visele sale: ”De ce nu mi-ai spus ca vii?” a raspuns el rastit si incercand sa nu isi arate emotiile deja existente si vizibile , ”Poate ti-as fi cumparat niste flori” si fara sa mai ezite a luat-o in brate.

“Nu am stiut ca vin asa de repede si dup ace am stiut am zis ca poate ar trebui sa iti fac o surpriza, poate ar trebui sa stiu daca inimile noastre  inca se ma coordoneaza sa bata impreuna, poate nu asa de tare cum obisnuiau sa o faca, dar macar sa stiu daca mai pot functiona impreuna?”

“Inimile noastre mereu vor functiona impreuna si mereu se vor auzi atat timp cat tu esti in bratele mele!” si a sarutat-o  si a strans-o in brate timp de cateva minute.

Soarta ii aduse-se din nou impreuna si mii de kilometrii se transformasera in distanta mainilor lor care se tineau si se leganau usor, iubirea revenise intr-o clipa si bucatile lipsa din sufletele lor se sudasera la loc doar printr-un simplu sarut.

            S-au iubit! Am gasit o scrisoare de-a lui:

“Oricum tot ce a fost s-a terminat in clipa in clipa cand am aterizat aici si unde voi sta ceva timp. Se spune ca daca iubesti pe cineva cu adevarat si nu poti sa fii impreuna mai bine o lasi sa plece, decat sa o tragi mereu dupa tine. Si da poate e greu, foarte greu, dar nimic nu e imposibil, daca exista vointza! Numai conteaza care si ce a facut, cine s-a indragostit si cine nu, cine pe cine asteapta si cui ii este dor mai mult, numai conteaza daca a gresit vreunu sau a facut bine, toate au ramas undeva in urma, ca intr-o fotografie si conteaza numai atunci cand iti aduci aminte de ea. Asta a fost povestea noastra de iubire si eu unu as vrea sa mi-o amintesc ca pe una frumoasa... poate ar trebui sa o pastram asa: frumoasa ca pe o poza de care sa ne mai amintim din cand in cand si poate intr-o buna zi vom putea schimba ceva in lumea asta...”

            Pana la urma timpul a fost dusmanul lor cel mai de temut… el a plecat intr-o alta lume sa traiasca, ea s-a intors la viata ei si amandoi au ramas cu o urma de speranta in suflet si cu o amintire frumoasa, amandoi au ales sa traiasca la margine de paradis, cautatand tot mereu drumul spre acesta.